ciprianmoldovan@englezapepaine.ro
tatic in postnatal

tatic in postnatal

Luni dimineață, ora 8:23. Irina se întoarce de pe-o parte pe alta de câteva ori, se freacă nițel la ochișori și apoi îi deschide. Se uită pe tavan, parcă ar reflecta la câte va face ea astăzi, apoi lanseaza, deloc discret, celebra comandă ’’apti’’.

Nu, nu suntem într-o lume a lui Wells, Irina nu este un extraterestru și ’’apti’’ nu este un cuvânt din limba klingoniană clasică. Irina sau Ina, cum își spune chiar ea însăși ( pentru că altfel nu poate) este o zgâtie de vreo 80 de centimetri si cam 11 kile, având  vechimea  considerabilă de 1 an și nouă luni la actualui ei loc de muncă.

tatic in postnatal

A fost angajată mai întâi ca blastocist, făt, catehumen, apoi, muncind din greu, a fost avansata la funcția de bebe, pentru ca astăzi să devină fetiță pe perioada nedeterminată. Se pare că în fișa postului, jobul respectiv presupune, în linii mari, urmatoarele sarcini: alimente ( intrări si ieșiri ),țipete, somn si joacă.

Stau întins în pat lângă Ina și mă gândesc la vrute si nevrute, crezând că am visat atunci când am auzit cei doi ’’apti’’. Mai meditez eu la nemurirea sufletului preț de încă vreo 20 de secunde când, pentru a mă convinge că nu am visat, ’’apti’’ se aude din nou, umplând de data aceasta încăperea și urechile mele meditative. Realizez că, dacă nu acționez imediat, “apti” (cu varianta “apăte”) se va transforma în temutul “aptiiiiii!” și atunci decibelii vor fi greu de suportat.

tatic in postnatal

Mă încovoi într-un echer, execut un mic balans și sunt în picioare. Fac rapid patru pași măricei, ca într-o cursă nebună de supraviețuire și iată-mă în fața obiectului izbăvitor – laptele – pregătit acum o jumătate de oră de către soția mea, înainte de a pleca la serviciu. Apuc biberonul călduț, fac dreapta-împrejur – știu că în armată conceptul nu există, dar mie îmi iese de minune – și astup cu laptele din biberon un nou ’’apti’’ care era pe punctul de a fi emis de gurița Irinei în care începuseră să înflorească mult așteptații canini.

Ca prin minune, ’’apti’’ cel gălăgios este înlocuit de un molfăit ritmic – muzica sferelor pentru părinți – care îmi oferă  încă puțin relaș pe care îl apreciez ca pe un dar divin.

Îmi place ca dimineața să mai stau în pat cu ochii închiși, urmărind șirul gândurilor ce-mi străbat circumvoluțiunile. Ce mai încolo și încoace, mi-am format un tabiet în toată regula. Dar Irina nu e prea impresionată de astfel de lucruri și îmi plasează în mână corpul delict – biberonul gol, lansând în eter constatarea: ”Nu mai e!” – prima și singura propoziție care îi iese.

Deși știu ce urmează, mereu mă surprinde prin rapiditatea execuției: într-o clipită se repede, azvârlindu-și piciorelele înainte peste un tătic cam lent pentru gusturile ei. Parcă ar fi la săritura cu prăjina – întâi picioarele, apoi restul corpului – și țop! este în picioare la marginea patului. Uneori aterizarea nu e chiar de zece dar încă poartă pampers, fiind astfel protejată.

Simte ea nevoia să facă ceva înainte de a fi ușurată de bagajul acumulat pe parcursul nopții – și nu mă refer la bagajul de cunoștințe. Așa că se duce să apese ceva butoane – de la televizor, de la ventilator – mă rog, cele la care poate ajunge. După ce vede că televizorul nu pornește pentru că e conectat printr-o priză programabilă care pornește la 9 a.m., se enervează și încearcă din nou fără success, aruncând un “Apasă!” ca strigăt de luptă.      Încercările temerare îi sunt întrerupte în mod abrupt de către tati, care o smulge din meandrele concretului, luând-o de mânuțe și punând-o pe pat, la schimbat. Observ, printre vociferările Irinei, că scutecelul și-a făcut treaba din plin. Îl las să cadă cu greutate pe parchet, nu înainte de a-l împacheta – se face ca o bilă – și purced la igienizarea locului faptei, cu niște șervețele umede Huggies – scumpe, dar bune. Acum e mai ușor, nemaifiind necesară și ungerea cu Bepanthene – o cremă pentru bebeluși. O schimb într-un maieuț bleu-marin mortal – ca dealtfel toate hăinuțele de pitici – si o las îmbrăcată doar cu el, că iar se anunță 38 de grade.

tatic in postnatal

De vreo câteva zile am făcut o convenție cu ea să îmi spună dacă are nevoie la oliță, denumită de ea “oaiă”. Inutil să vă spun că o mai încalcă din când în când și mă trezesc că a mai udat trandafirul prin locuri unde trandafiri nu există – prin pat, pe covor, pe parchet sau pe gresie. Tot e bine că, cel puțin până acum, nu mi-a lăsat – vorba reclamei- și dovezi solide.

Cred că au și bebelușii consemnele lor care le spun ce trebuie să facă în anumite situații. Astfel, printre altele, dacă vor vedea o jucarie sau un lucru care nu le aparține, legea lor le spune că trebuie să urle după ele și să facă tot posibilul pentru a pune mânuțele pe obiectul respectiv. Tot acest cod imuabil le dictează să nu manânce când ai vrea tu și ce ai vrea tu. O teoremă din acest cod le spune că, dacă aud apa curgând la robinet, trebuie să alerge de îndată la fața locului pentru a-și băga mânuțele în lichidul magic. Bineînțeles că e obligatoriu ca și hăinuțele să fie udate și, pe cale de consecință, bebelușul trebuie schimbat. Din nou!

Ținând cont de cele menționate mai sus se cuvine să precizez că e foarte ușor să o ademenesc pe Irina în băiță pentru a se spăla pe dinți și pe mânuțe. Cum se spală o fetiță de aproape doi ani pe dinți? Pâi, mai întâi îi pun puțină pastă pe periuță și ud nițel periuța. Apoi, Irina ia periuța și o bagă în gură. O ține așa până când a stors și ultima picătură de apă din ea. Bineînțeles că, în mod normal, nu ar ajunge la chiuvetă, dar are un scăunel pe care stă pe vârfuri și așa ajunge. Să vedeți cum își răsfiră ea degețelele când stă pe vârfuri. Parcă ar fi la pedichiură. Apoi, ia un căpăcel, îl umple cu apă și îl răstoarnă fix pe lângă chiuvetă. Mă consolez cu gândul  că nu are alonjă cine știe ce și că ar fi dărâmat tot de pe chiuvetă dacă ar fi putut.

După  vreo zece minute de bălăceală se plictisește. Iau un prosop și o șterg pe mânuțe, pe față și pe păr, pe care nu l-a uitat, desigur.

Iată-ne din nou în sufragerie unde o schimb de maieuțul udat în baie. Optez pentru o bluză roz pe care scrie un mare adevăr:” je les fais tous craquer…” . Irina mai încearcă televizorul de câteva ori. Nu vrea să pornească, dar ea nu renunță și apasă din nou. Eșec total! Televizorul nu vrea să pornească. Frustrarea Irinei crește și începe să miorlăie un ”Apasă! Apasă!” Îi explic că mai este puțin și va porni de la sine și, culmea, ea pare să înțeleagă. De fapt, după specialiști, ea chiar înțelege, dar se exprimă mai greu. Primul ei cuvânt din perioada de catehumen a fost tandemul ”egrrugruu- egrruee”. Pare franțuzește, nu? Ce să mai vorbim, am o fetiță  cel puțin bilingvă.

Până la ora nouă, când priza e programată să deschidă televizorul, mai este foarte puțin, iar Irinuca mea mai caută ceva butoane. Pata i se pune pe ventilator care, nu stiu cum face dar știe , este conectat la altă priză normală. Se chinuie ea un pic și reușește să facă elicea ventilatorului să se învârtească, după cum mă anunță cu nonșalanță: “aee… aee!” – r-ul nu îl poate pronunța deocamdată. Sunt unii  care nu îl pronunță ca lumea toată viața – eu, de exemplu. Este mândră de reușita ei și mai spune ceva de neînțeles pentru noi, ăștia mari, așa că nu încerc să o contrazic.

Atenția îi este captată brusc de către un click – sunetul care înseamnă că televizorul își începe leneș ziua de lucru. Ina traversează camera și se postează în fața aparatului, luându-l în ținta degetului arătător și zicând: “Minnie, Mickey, Puto” – nici pe L nu poate să îl zică. La fel se întâmplă și în cazul lui G. Da. Fică e fan Mickey Mouse. Zic Fică pentru că îi place ficatul , nu pentru că aș fi agramat.

tatic in postnatal

Ia nenea Ciprian – tati, pentru fiica mea – telecomanda și prestidigitează un 501 – canalul Minimax pentru cei inițiați. Înainte, când Ina era mai mică se tasta clasicul  504, corespondentul lui Ducktv. Acum o plictisește mai repede. Spun mai repede pentru că orice o plictisește după un anumit interval de timp. Încep să trec în revistă cele câteva posturi de desene animate pe care le poate recepta batrânul televizor, fiind ghidat de vocea competentă a Inei: ”Nu pate … nu pate … nu pate!” Când nu se mai aude ”nu pate” înseamnă că am găsit canalul potrivit. Profit de aceste momente oferite de fratele televizor și dau o fugă în bucătărie să  îi pregătesc fetiței ceva de mâncare.

Intru în bucătărie și salut vasele lăsate aseară în chiuvetă – instalatorii ar zice că e spălător. Mă hotăresc ad-hoc și pun două ouă la fiert – unul pentru tati, unul pentru fetiță. Până se fac ouăle, dau o fugă la frigider, scot untul, bag un cap pe ușa de la sufragerie – Irina se uită încă la desene -și mă întorc în bucătărie unde ung două felii de pâine. Le iau și fug la Ina, care dă deja semne de plictiseală. Îndepartez coaja și îi dau să mănânce restul de pâine cu unt. O mănâncă, dar nu e fan. Nu are nimic cu untul, dar pare să ducă un fel de luptă ascunsă cu pâinea.

Mă declar mulțumit de cât a mâncat și îi spun că merg să-i aduc un ou. “Ău” zice și ea, semn că îi cam plac ouăle. Vine după mine în bucătărie ca să îi facă o primire onorabilă prietenului ei –oul. Ne întoarcem în sufragerie, îi curăț oul și ascund cojile pentru că îi cam plac. Bineînțeles că oul nu e suficient de rece, așa că eu și cu Fică rupem bucată cu bucată din el și suflăm pentru a-l răci. După fiecare îmbucătură, Fică simte nevoia să orbiteze în jurul mesei, doar așa, să se mențină în formă. Vă dați seama cam cât timp îi ia să termine tot ouțul și să facă tururile de rigoare. Dar noi nu ne grăbim … deși ea pare că se grăbește tot timpul. Pur și simplu nu cred că ea știe ce înseamnă viteza I sau a doua, pe a treia o folosește rar, iar a patra și a cincea sunt făcute doar pentru a fi depășite. Când folosește marșarierul se cam împiedică și cade în pampers.

Poate că, într-o lume în care timpul s-a plictisit să ne mai aștepte pe noi, ăștia mai în vârstă, cu mersul nostru lent, copiilor acestora atomici le va fi mai bine.Imaginați-vă că ați sta la rând la un ghișeu unde s-ar afla un astfel de individ TNT. Practic , ne-ar rezolva imediat și cozile ar dispărea cu desăvârsire. Cred că acești copii ai noștri vor fi mai adaptați la era vitezei decât suntem noi. Sunt foarte dinamici, curioși și nu prea respectă modelele impuse de către alții. Sunt iconoclaștii de mâine.             Poate că e mai bine … noi prea acceptăm multe și, de dragul lor, nu ar trebui să stăm atât în genunchi pentru că vom uita cum e să stai în picioare. Asta e , la noi, homo erectus e pe cale de dispariție.

E totuși paradoxal cum un copil activ are nevoie de 10 minute ca să termine un ou.

Avem o comodă a cărei usă, dacă nu este încuiată, se  deschide uneori singură.Tocmai aici am depozitat cărți și unele chestii cumpărate pentru ea când va mai crește. Ea știe asta și mai încearcă din când în când vigilența ușii. De frica loviturilor multiple aplicate de către Ina, iată că ușa se deschide. În culmea fericirii, își alege de acolo un puzzle cu Minnie, Mickey și, ați ghicit, Puto. Îl depune cu evlavie pe măsuță. E o măsuță pictată ale cărei picioare sunt în formă de creioane, creioane care se regăsesc și la cele două scaune care au venit împreună cu aceasta, fiind comandate pe net.

Între noi fie vorba, nu știu ce rost au scaunele pentru că Irina preferă să stea direct pe masă. Acum, că a depus cutia pe masă, practic e obligată să stea pe un scăunel, dar n-o face. Preferă să stea în picioare. Își începe munca și desface, bucată cu bucată un puzzle. Sunt două. Ca să nu facă discriminare, îl desface și pe celălalt.Se face liniște. E foarte concentrată. Ochișorii ei albaștri par a nu mai vedea nimic altceva. Munca e intensă și ea nu se lasă până nu desface și ultima piesă. A terminat.             Liniștea e înlocuită de Ina care, printre miorlăituri îmi spune : “Minnie, Mickey, Puto”.”Da, Ina” zic și eu aprobator și împăciuitor, dar ea nimic: ”Îhî hî Puto”, continuă Irina mai cu foc.

tatic in postnatal

Stai că mă prinsei. Ea a descompus planșele de puzzle și acum nu mai vede personajele favorite. Caut colțurile și mă apuc să refac planșele rapid. Îi dau Irinei planșa refăcută și văd cum îi râd ochișorii. Refac și cealaltă planșă și le lipesc pe verso cu o bandă adezivă de hârtie – dintre acelea pentru zugrăvit – ca să nu le mai poată desface. Nu îmi pun totuși prea mari speranțe în banda adezivă pentru că știu că, dacă își propune ceva, Irina nu renunță așa ușor.

După ce se plictisește de puzzle, Ina se duce – merge, după cum mă corectează mereu soția – în stânga televizorului unde are un coș de nuiele plin cu piese lego. Luptele cu Irina și-au lăsat amprenta și pe acesta, capacul din partea de jos fiind distrus – căzut la datorie. Cu alte cuvinte, coșul nu mai are fund. Fică îl ridică și toate piesele lego se împrăștie, după cum va imaginați, prin toată camera și, mai ales, pe sub canapea. Se apucă de asamblat, dar nu prea îi iese, ceea ce nu o determină să renunțe, bineînțeles. După lupte seculare care durează cam cinci minute, frustrarea copilului, care vrea întotdeauna mai mult decât poate face, își spune cuvântul. Din nou.

– Bagă! Bagă! Zice ea încercând să potrivească un constructor pe o piesă de lego, dar aceasta nu vrea să se supună dorinței ei stăruitoare. Chiar dacă ar vrea, nu ar putea, pentru că face parte din alt set lego, incompatibil cu cel al constructorului din plastic. Tot “Bagă! Bagă!” zice și când vrea să îi bag o piesă lego într-un recipient și aș face-o cu plăcere dacă aș știi cum să introduc piesa printr-un gât de sticlă de patru ori mai mic.

Alt lucru interesant! Fică îl zice pe B în ”bagă”, dar nu și în ”bani” sau ”Barni”, acestea fiind transformate în ”maani” și ”mani”, cu A scurt și lung, ca în engleză.

Îi caut piesa lego potrivită și îi fixez constructorașul pe ea, ceea ce o mulțumește … un minut-două. Îl privim amândoi cum divorțează de piesa pe care stătea din cauza stresului … mecanic produs de trântirea lui pe parchet. Tot așa și-au piedut capul, mâinile și picioarele diferite jucării casante căzute în dizgrația Irinei sau, pur și simplu, scăpate de către respectiva persoană din mânuțele ei aflate în stadiul de neîndemânare. Unii dintre noi își au mâinile în această etapă toată viața, dar să nu dăm nume.

Așteptăm să înceapă Mickey Mouse Clubhouse la televizor pentru ca, după terminarea acestuia, să ieșim în parc unde este un alt fel de club – clubul copilașilor cu pălăriuțe de soare sau fără, în funcție de vreme și de momentul zilei. De obicei, dimineața de la 10  până la 12-13 sunt pălărioși, iar seara sunt descoperiți, dar la fel de drăgălași.

A folosit destul lego-ul, așa că acum trece în partea stângă a canapelei, la cele trei cutii încăpătoare în care avem depozitate jucării mai mari – mingi, plușuri, plastice de tot felul. Avem în ele o adevărată grădină zoologică, o menajerie de pluș, ca cea a Laurei din piesa lui Tennesse Williams, numai că aceea era de sticlă. Cum ar fi fost să fie de sticlă? Simplu de răspuns: bucățele, cioburi. Scoate din coșul verde rectangular o păpușă care, dacă e apăsată pe burtă spune: mama, tata, plânge sau râde. O să spuneți că este un kitsch și nici nu am intenția să vă contrazic. Dacă ne uităm într-un dicționar, la cuvântul kitsch este o poză cu această păpușă. Numai că piticilor nu le place ce ne place nouă. Ei sunt fanii lucrurilor cât mai încărcate, cu zeci de zorzoane, în toate culorile curcubeului și neapărat trebuie să scoată cele mai ciudate sunete. Deci, copiilor nu le plac kitsch-urile, ei le adoră. Adesea, noi le cumpărăm jucării crezând că le vor plăcea, dar, de fapt, ne plac nouă.

Apasă Ina pe burtica păpușii până când face vreo 15 cicluri complete de mama-tata-uaaaa-hahaha, interpretând și ea aceleași replici și râzând pe alocuri. Apoi, păpușa descrie mai întâi un arc ascendent, urmat de unul frânt, descendent și ajunge pe podea, într-un loc dinainte calculat de către Irina cu formule complexe de analiză matematică și trigonometrie. Este locul în care probabilitatea ca tati să calce pe ea este cea mai mare, drept dovadă lucrul acesta se și întâmplă nițel mai târziu.

Irina își continuă activitatea frenetică, băgându-și mâinile în aceeași cutie, nu până la coate, ci până la umeri, căutând ceva numai de ea știut. Scoate un dinozaur verde, îl aruncă, apoi un urs crem pufos are aceeași soartă. Se oprește asupra unei perii de păpuși pe care ea o folosește la ronțăit. Asta face și acum: o ronțăie cu interes, cu un zgomot deloc plăcut auzului meu, dar pe ea nu pare să o deranjeze, așa că insistă preț de câteva minute. Profit de moment și fug în bucătărie pentru a lua o linguriță. Optez pentru una de plastic sau de silicon – naiba știe, dacă o știi și el – că seamănă. Mă întorc în sufragerie. Irina a terminat de ronțăit sau, mai degrabă, a fost întreruptă de ceva. Acel ceva se numește publicitate, lucrul acela supranatural care o face să uite de toate. Am studiat nițel problema și am constatat că există o șmecherie cu reclamele astea.Sonorul este mai tare decât cel din emisiunea precedentă, imaginile se succed mai rapid, iar  culorile sunt o lecuță mai intense. Cred că asta îi atrage pe copiii noștri și poate, inconștient, și pe noi.

tatic in postnatal

Emina, emina! zice Irina arătând cu degețelul spre televizor, unde apare forma unei inimi într-o reclamă la nu știu ce produs. Cât e ea magnetizată, pun o linguriță de apa plată în care torn patru picături de Vigantol, renumitul ulei care conține vitamina d, cea care se ocupă cu fixarea calciului în oasele bebeilor.Se pare ca în România nici Vigantolul nu își face treaba ca lumea, întrucat fontanela Irinei nu s-a închis încă. Dar sunt optimist și cred că nu va rămâne ea cu o găurică în cap. Sunt convins că ceea ce nu a facut uleiul acela va face soarele, care acum e din belșug.

Irina înghite hapul fără probleme și fără ifose. Când vine vorba de ceva lichid în linguriță nu protestează deloc. Probabil e de la împărtășania de la botez, când s-a oprit brusc din urlat în momentul în care a băut vinul din linguriță. Pun pariu că ar mai fi vrut.

Irinei îi place să fie la înălțime. Deocamdată la propriu. Deși e mică, Omul păianjen e mic copil pe lângă ea. A pus și soția mea, ca tot calofilul, tot felul de obiecte decorative pe etajere: cutiuțe, boluri, vaze. Problema a început când am aflat că, fără să ne dăm seama, i-am încălcat teritoriul, care s-a extins și pe verticală când a descoperit că poate să se cațere cu agilitate. Practic, o singură etajeră rămâne încă inabordabilă – cea pe care mai există încă obiecte – toate celelalte stau goale, pentru că nimic de pe ele nu rezistă Inei noastre.

tatic in postnatal

Prima dată când am aflat de pornirile ei de cucerire a înălțimilor am crezut că îmi stă inima în loc. De fapt, mi-a stat câteva secunde. Acum vreo nouă luni, când începuse să meargă, intrasem în bucătărie să îi pregătesc piureuțul și o lăsasem pe Irina pe covor, cu niște jucării în față. Lăsasem ușa deschisă și, ca deobicei, trăgeam cu urechea la zgomotele pe care le făcea cu jucăriile.Din când în când, mai băgam câte un cap pe ușă. În timp ce îi pasam dovlecelul am constatat că era cam multă liniște. Semn rău, îmi zic și merg să mai arunc un ochi în sufragerie. Am înlemnit în prag … pentru o secundă-două și apoi am zbughit-o spre Ina. Ea nu avea nicio treabă și se urcase pe un bar rezultat din scoaterea tâmplăriei dintre sufragerie și balcon, situat cam la un metru douazeci de centimetri înălțime, ceea ce pentru un copil de un an este enorm. Colac peste pupăză, tocmai scăpase din mână un muțunache și se aplecase spre el. Am luat-o de pe blatul acela și a trecut ceva timp până când mi-a coborât inima din gât.

Ne speriasem noi când a căzut din pat, chiar de lângă noi, dar acum când înălținea era triplă! Ce frică am tras atunci! Soția începuse să plângă când a văzut-o jos, pe covor. Eu am luat-o și am verificat-o și era în regulă. Cred că plângea și ea de frică, mai ales că a speriat-o zgomotul produs de căzătură. Oricum, am vazut că a mișcat brusc capul într-o parte și capul a tras și restul corpului, Ceea ce m-a surprins a fost faptul că ea a aterizat aproape în fund și pe picioare. Deși capul a plecat primul a ajuns ultimul jos. Slavă Domnului!

Am zis că paralizăm de frică. A fost groaznic, chiar dacă pentru unii e ceva banal. O prietenă foarte bună ne-a spus să stăm liniștiți că așa s-a speriat și ea prima oară, Noi am făcut tot posibilul să fie și ultima dată, dar nu prea ne-a reușit.

După Vigantol, ea se urcă în picioare pe canapea și face ronduri prin ea. În sfârșit, începe și mult așteptatul club al lui Mickey, un serial simpatic care îmi place și mie. De fapt, sunt aceleași personaje pe care le urmăream și noi în copilarie. Irinei îi place, iar la sfârșit este cântecul acela “Hotdog” – ”odu” în versiunea Irinei – cântec pe care ea dansează. Ați vazut ce simpatici sunt bebeii când dansează? Fac un fel de genuflexiuni, combinate cu elicea și niște scuturări din cap. Simplu și eficient.

Irina se uită la televizor și comentează în graiul ei specific, arătând cu degetul. Mai face câte un tur din când în când, apoi se uită din nou. Încă un tur, încă o jucărie, iar se uită la tv.

Mă uit la ea și mă gândesc cum a fost când am vazut-o după ce o  născuse – cezariănase, cum îi mai zic eu – soția mea, într-o frumoasă zi de septembrie a anului 2010. Ne anunțaseră că trebuie să ne prezentăm la șase jumătate la spital pentru a pregăti operația de cezariană. Noaptea aceea nu cred că am dormit trei ore, puse cap la cap. Ce sa-i faci, emoțiile! Vă dați seama, dacă eu aveam emoțiile astea, ce emoții putea să aibă nevastă-mea?

Soția și-a făcut băgăjelul de cu seară, așa că dimineața, pe la cinci și ceva ne-am îmbarcat în Matizelul nostru maro metalizat și zgâriat, cu destinația București. O luăm pe șoseaua de centură făcută de Boc – până acum a fost reparată de câteva ori – și intrăm pe un DN1 liber ca pasăreea cerului.             Ajungem la un spital oarecare dintr-un sector oarecare, unde lucrează un medic oarecare când nu e la cabinetul său particular.

tatic in postnatalAșteptăm pe niște scăunele și, într-adevăr, așa cum era stabilit, la șase jumătate apare domnișoara asistentă și o conduce pe soția mea la sala de operație.Eu sunt sfătuit de către o doamnă infirmieră să aștept în spatele unor uși, pe unde, se pare, va ieși noul-născut. Așa că stau acolo, într-un halat și în niște cipici. Parcă aveam și ceva pe cap, ca să fiu steril, se pare. Nu am înțeles niciodată cum mă sterilizau chestiile alea perfect inutile. Lângă mine se mai adaugă un rând de cipici și un halat.E un tătic mai experimentat, fiind la al doilea copil, după câte îmi spune.

Puțin după șapte, dincolo de uși se aude un plânset de copil – foarte foarte încet. Ceva îmi spune că e fetița mea, Irina. Îmi spune și cineva acest lucru, precum și faptul că o să o văd în câteva minute. Așa a fost. Se ivește un cap de după uși și îmi spune să îl urmez. Intrăm pe un coridor lung și observ că duduia are într-o mână un prosop înfășurat în jurul Irinei mele, care are puțin peste trei kile – fata, nu prosopul. Ajungem la capătul coridorului, unde acesta se largește într-o sală de așteptare. Mi se spune să aștept o țâră, Țâra a trecut și apare o asistentă cu un ghemotoc într-un prosop – fetița mea.

A fost dragoste la prima vedere, cu toate că Ina abia se obișnuia cu lumina lumii acesteia. Semăna mai mult cu maică-sa, Asta e, nimeni nu e perfect, mi-am zis atunci. Glumesc, desigur, dar cei care au copii și-au dat seama deja. Putea să fie Muma Pădurii că tot eram super încântat, darămite când Irina e chiar la polul opus, adică e, după cum ea spune, “moasă”. Am rugat-o pe duduie să mi-o țină să îi fac și eu o poză cu mobilul și cu mâinile cam tremurânde, iar poza a ieșit ok. Am aflat ulterior  că cele din secția neonatologie i-au dat și o poreclă – ”pufosu” – pentru că s-a născut cu mult păr în cap, mult și negru.

Mi s-a părut o poreclă simpatică, așa că am adoptat-o pentru ceva timp.I-am mulțumit doamnei și m-am îndreptat din nou spre locul de așteptare, dinainte precizat de către o infirmieră pe care am ”uns-o” în prealabil.

Mi se spune că doctorul va veni să-mi  vorbească în curând. Sesizez mesajul codat și pregătesc plicul aferent – aveam trei, pentru medicul care a făcut cezariana, pentru anestezist și pentru mâna a doua la operație

Am luat matizelul și m-am întors cu el la momentul prezent, când Fică tocmai termină un nou ciclu buton televizor-jucării-tur de masă. Deja rutinat, îi comunic Inei că vom merge afară, în parc, la “clubul pălărioșilor”. De la comunicarea hotărârii    până când plecăm trec, desigur, zeci de minute, cu tot felul de pregătiri. Ina s-a dus deja la polița de pe balcon să-și ia o pereche de sandale – de fapt își ia mai multe, ca să aibă ce împrăștia prin casă.

Îmi mut fizicul, nu prea tonifiat, în dormitor pentru a îi compune Inei o ținută lejeră, de vară. Dat fiind faptul că e foarte cald, mă opresc la o rochiță fără umeri, o pălăriuță roz și nelipsiții ”chiotei” – cum zice ea. Chiloții au o codiță și îi punem peste pamperși, deci fix degeaba.

Revin în sufragerie și încep operațiunea. Se ia una bucată bebe – de acum chiar fetiță – și se pune pe canapea. Se scoate una bucată maieuț pentru a obține una bucată bebe gol-goluț. Lăsăm bebe pe pat și luăm un pampers pentru a-i acoperi goliciunea. Zis și făcut. Am luat respectivul bebe de picioare și le-am ridicat nițel pentru a putea introduce un scutecel sub el. Dăm drumul la piciorușe și gata! Pampersul e la locul lui. Apoi îi trag repede rochița pe cap, o iau repede de mânuțe și o ridic în picioare, pentru a-i potrivi rochița, care îi vine de minune.

Îmi iau și eu pe mine ce nimeresc, nefăcând deloc parada modei, bag mobilul într-un buzunar și cheile în altul, iau papucii în picioare și sunt gata de plecare.

Îi pun Inei niște apa plată în biberon, iau o banană într-o pungă care se închide etanș în care o aștepta deja un Barney – ”maani”, în traducerea Inei. În altă pungă etanșă pun doua scutece și un pachet de șervețele umede. Toate merg într-o sacoșă șic, achiziționată de către mami într-unul dintre multele ei pelerinaje prin magazinele patriei noastre. O iau pe Fică, o așez pe canapea și îi îndes în picioare – ea la picior zice ”pututu” – sandalele ei alb cu mov, asortate cu rochița pe care o poartă.

Chiar în acel moment realizez faptul că,  dacă simțul meu olfactiv nu mă înșela, ieșirea noastră avea să fie amânată câteva minuțele.

Iau bebele și îl așez pe partea dorsală, apoi, cu un fel de premoniție, dau ușor  marginea pampersului la o parte pentru a găsi sursa deranjului meu olfactiv. O găsesc , iau șervețelele umede și un alt pampers și o elimin, introducând scutecul plin într-o pungă care are rostul de a împiedica propagarea mirosului. Punga are un parfum discret, care însă nu face față miasmei care iese din pampers. Cred că se cuvine să enunțăm o altă teoremă, sau mai curând o lege pe care Murphy a uitat să o publice:

Copilul va umple pampersul imediat ce i-ai pus unul nou și, neapărat, când te grăbești mai tare.

Am luat punga de cadou și am depus-o la coșul de gunoi. Am  pregătit din nou fetița și suntem pe hol, unde ne așteaptă un cărucior și o tricicletă – un adevărat garaj. Ina se și instalează în tricicletă, dar tati nu e de acord și o roagă să se mute în cărucior, pe un considerent deloc de neglijat. La întoarcere, obișnuiesc să o plimb pe Ina până când adoarme, pentru a-si face somnul de dupa-amiază. Dacă nu fac asta, adoarme cu mult mai greu. Deci, optez pentru căruțul ei roșu și îl îndes cu tot felul de jucării, nu că s-ar juca ea cu ele.

-Unde sunt cheile? Ușa noastră, dacă e închisă sus, se poate descuia doar cu cheia. Cheile erau pe o măsuță pe hol, dar acum, dispăruseră ca prin farmec. O caut din ochi pe Irina, o găsesc și o întreb ce a făcut cu ele. Îmi răspunde într-o irinească perfectă la care eu nu am acces. Le caut vreo zece minute și le găsesc în ghiozdănelul de la tricicletă, puse acolo de o mână nevăzută – mânuța Irinei.

În sfârșit, deschidem ușa, scoatem căruțul și tragem ușa după noi,iar ea se închide automat în urma noastră. Iau căruțul în brațe și, cătinel-cătinel, cobor cele două etaje, care, în acele momente, mi-aș fi dorit să fie mai puține.

Ajunși la parter, ne întâlnim și astăzi cu o doamnă în vârstă care încearcă să intre în vorbă cu Irina, care o expediază cu un ”Paaa!” Zic și eu un ”săru-mâna”, verificăm cutia poștală și ieșim din bloc.             -Căldură mare, mon cher! îmi zic și pornesc progrămelul de pe mobil care îmi contabilizează distanța parcursă, numărul de pași și viteza de deplasare.

O luăm ușurel pe Cameliei, o stradă din Ploiești care este mai ferită de soare, grație copacilor care abundă.

De remarcat este faptul că, această stradă leagă Spitalul Județean de Urgență, de la un capăt, cu McDonalds, aflat la celălalt capăt al străzii. Putem să ne gândim că mănânci la un capăt și ajungi la celălalt ?!

Mă rog, mergem noi ce mergem și ajungem lângă un parc care e complet gol, pustiit, parcă ar aparține unui oraș-fantomă. Ce chestie! Să faci parcuri care, în perioada verii, când copiii sunt în vacanță, nu pot fi folosite, că doar nimeni nu e nebun să-și lase copilul să stea cu 38 de grade în cap. Poate că tot atâtea grade au avut și ei în cap – dar de alcool – când nu s-au gândit să planteze și niște copaci pentru umbră.

Așa a început marea migrație a cărucioarelor spre parculețul de lângă mec – e așa de des folosit că ar trebui introdus în dex în această formă – singurul loc descoperit de către mine prin Nord unde există un petic de umbră, care se micșorează odată cu trecerea timpului.

Pe dreaptă, trecem mai rapid pe lângă un magazin, cu speranța că Ina nu îl observă, dar în zadar.

-Ou, ou! zice ea recunoscând shop-ul din care, din când în când, tati îi mai cumpără câte un ouleț de ciocolată. Acest “din când în când” încerc să îl înlocuiesc cu arareori, pentru că ciocolata nu este recomandată unui copil și așa dinamic.

Nu știu cu cine seamănă ea așa ahtiată după dulciuri, că mami nu se omoară cu ele. Stați că am găsit! Seamănă cu tati, adică subsemnatul. Mi-a luat mult să mă gândesc.

Deci, îi distrag atenția cântându-i ceva ca să trecem de magazinul cu pricina. Îi cânt ceva care

Dacă vrei să citești mai mult, poți cumpăra cartea aici.



Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *